Mi-aduc aminte cum, in primul an de facultate fiind, am avut o experienta pseudo-amoroasa (sa o numim asa) cu un baiat pe care deja il stiam. A reaparut dintr-o data in viata mea si aparitia lui a fost abrupta: un telefon prin intermediul caruia am stabilit o intalnire, o vizita la mine acasa si un trandafir rosu in dar pentru mine...ok?!
Ne-am mai vazut de cateva ori, iar eu aveam impresia ca ne indreptam spre o relatie; ne intelegeam bine, imi placea, parea ca-i plac, eram pe aceiasi lungime de unda si radeam la aceleasi glume, insa...nu am ajuns niciodata la aparent, previzibila relatie. Detaliile care au impiedicat acea relatie nu conteaza; scriu despre asta pentru ca am realizat (acum, din nou) cat de rau mi-a parut ca nu am fost suficienta pentru el- suficienta in sensul de frumoasa sau iubibila (asta atunci), suficient de sfatoasa, ajutatoare ca si amica (atunci si acum si poate mereu). Intotdeauna il sfatuiam cu cea mai mare implicare si empatie de care eram in stare, insa niciodata nu am avut certitudinea ca ii e de ajuns sau poate, de folos. Lipsea mereu ceva din empaticul meu sfat pentru el. Insa, fara indoiala, il distra sarcasmul si (cica) umorul meu :) Imi aduc aminte de el acum, pentru ca am o cunostinta foarte asemanatoare vechiului meu amic...
E ciudat cum timpul (si doar el), vindeca vechi si urate rani, nu demult considerate de neuitat, darmite de vindecat! E ciudat, dar si placut sa constati ca, o data cu trecerea mai-nainte amintitului timp, dobandesti si dramul acela de intelepciune care te face sa vezi in alta dimensiune, o intamplare a carei rememorare iti facea atat de mult rau cativa ani inainte; brusc, te-ai dezmeticit si nu te mai doare, nu mai ai regrete, nu mai ai de gasit solutii, nu mai regreti timpul pierdut gandindu-te ce-ai facut gresit. Totul devine transparent si simplu. Si e atat de reconfortant!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu