Two realistic movies

"Crash"(2005) and "Everybody's fine"(2009) are the latest movies i've seen; i can truly say that these were two of the most realistic films i have ever seen! I've been, successively, throughout the entire movie-lenght: shocked, scared, shooked, deeply moved and then relieved, watching the characters reproducing the most real and hurtful gestures that humans use to prove their point confronted with minorities, stressful or dramatic situations. I was indeed "transfered" into the middle of the movies, as i've watched them, and this i must applaud, because the skill , the capacity of  producing the realistic feeling and then succedding in "making it real" for the watcher, this only significates that the entire team behind the director of that specific film is just... brilliant!
Each one of this two movies above named, have a notorious cast which successfully realised to make the experience of watching them - surreal! 

"Crash" tells the story of some people living together and not quite, in the same society. Afro-americans, latinos, asians and caucasian americans, all try to fit or at least adapt to their society that includes another races that their own; some of them pretend to be cool with receiving orders from their afro-americans bosses, although is just a well done act. Some of them are daily fighting racism in their own suggested good way. Some of them give way to racism... ALL OF THEM are wrong, in a way or another!
The "climax" of this movie shows how  the differences that the characters fight, produce or ignore throughout the begginning of the film, are so insignificant when a life-threatning situation is about to change the life of two or more different people. Sometimes, the threat caused by racism and its definitions not only causes pain and regret; it also gives way to Revenge. And i think that revenge is one of the most powerful alliat that racism and another social "diseases" present in our Worldwide society can make use of in achiving their aims.

Sandra Bullock, Brandan Fraser, Matt Dillon, Terrence Howard, Don Cheadle, Thandie Newton, Ryan Phillippe, Ludacris make their best in this movie and i can only be grateful for their acting just knowing that their film affected the opinions of many of its watchers and maybe changed their wrong reviews about the myth of the superior race!



"Everybody's fine"

Robert De Niro, Drew Barrymore, Kate Beckinsale are the main characters in this drama and adventure movie (as called on www.imdb.com). De Niro's character is a widowed father of four that realizes that the one who kept him in touch with his kids was his late wife. Now that he is alone, he tries to keep the connection as good as his wife did.
All of his kids are  professionally achieved, but none of them have time to visit their father, so he decides to make them all a surprise visit. To each one of them. As time passes and he visits his boys, he realises that their professional accomplishments are not as great as they seemed on a phone chat, from miles away. Also, their personal lifes are not as calm and good as described- also on the phone. After visiting all four, the father realises what the truth is, concerning his kids and maybe, how he remained not involved in their lives throughout the passing of the years.
The loss of his son, the one of whom he was most proud of, devastades him, but also helps him realise how grateful he is for his family, the way it is- truly!
A great lesson of life given by a great actor! De Niro leaves us speachless and at the same time, with so many to say to our own, in order to prevent the bad from happening...


 

Flori, fete, baieti si cele mai bune prietene

Prietenii mei nu sunt multi ca numar. Poate zece, poate mai putini; nu ma intereseaza atat cifrele exacte, cat calitatea lor de prieteni, asa cum o inteleg eu.

In primii ani de viata sociala, referindu-ma aici la gradinita :) ,am avut in primul rand un ...sot  si nu o "cea mai buna prietena"... Precoce,nu? Mai apoi, in clasele primare, m-am gasit "sfasiata" intr-o relatie de prietenie in... trei. Eu si celelalte doua fete nu reuseam sa fim intotdeauna de acord, iar asta rezulta intr-o mai buna prietenie intre ele doua, decat intre mine si oricare dintre ele. Astfel fiind situatia, nu puteam sa inteleg conceptul de "cea mai buna prietena"- de care auzeam pe toate coridoarele scolii si peste care dadeam in mai toate Oracolele pe care le completam- puteam doar sa mi-l doresc.

Asa am ajuns in gimnaziu, unde am avut parte de multe prietene bune, insa doar de una exclusiva si, ca sa zic asa, cu titulatura de PRIMA "cea mai buna prietena" a mea. WOW! Se numea Cristina. Ce fain era sa fii luat suta la suta in considerare si sa fi si apreciata, imi ziceam si simteam. Din clasa a IX-a Cristina s-a mutat la alt liceu, iar eu am ajuns intr-o clasa de artisti cu personalitate si multa ironie, unde nu credeam ca am sa reusesc sa stabilesc vreo relatie de dialog, darmite de prietenie, fie ea si de complezenta; in fine, am avut si aici o a doua "cea mai buna prietena", foarte draguta,foarte dependenta de mine si de sfaturile mele in chestiuni cu precadere amoroase (Doamne ce bine ma simteam si ce importanta in momentele alea) si de ale carei sfaturi in chestiuni amoroase- cu precadere, ma bucuram la randu-mi. Pe scurt, ne bucuram una de sfaturile celeilalte, pana cand, zelul si un soi de disperare/frustrare in amor, m-a facut sa-i sugerez destul de evident, sa ocupe rolul de Cupidon pentru mine... Ce-a iesit a fost un fiasco total, cu obraji stacojii (ai mei), cu multa rusine si multa bataie de joc (din partea celui "sagetat" de Cupidon). Ulterior acestui eveniment, am incercat sa dam uitarii patania, insa relatia dintre noi nu a mai fost niciodata la fel, dimpotriva, s-a inrautatit considerabil.

Dupa liceu si patania cu fosta mea"cea mai buna prietena", am renuntat sa mai cred in existenta unei astfel de personaj in viata mea; am avut si am prietene BUNE ulterior episodului aceluia, si nu o data am fost tentata sa alunec din nou in capcana folosirii celor 4 cuvinte (repetate atat de des in paragrafele anterioare), insa mi-am dat seama ca mai bine mai multe, diferite si bune, decat una singura. Inca consider asta, cu diferentele urmatoare:

 - niciodata nu spune niciodata;

- realizez scriind aceste randuri ca poate vina mea, in relatia cu prietena mea cea mai buna (ultima), a fost cu mult mai mare decat am vrut sa recunosc fata de ea si mai ales fata de mine insami. Imi cer cu ocazia asta scuze,chiar daca tardiv si poate in van...

Prietenelor mele bune actuale, le multumesc pentru ca exista si fac parte din viata mea!

Love u all!!! :*:*:*

Viata e ceea ce se intampla in timp ce noi facem planuri

Daca stam si ne reamintim ultima saptamana sau- daca suntem norocosi- ultima luna din viata noastra, si pe langa asta, daca avem si dispozitia necesara "recapitulatorie" sau pur si simplu, simtim nevoia sa valorizam ceva sau pe cineva din viata noastra, atunci poate ajungem si la concluzia care da titlul acestui post. Eu una "patesc" asta de vreo cateva ori pe an si multumesc Providentei pentru asta, desi, din pacate de prea multe ori constientizez ce noroc am pentru sanatatea mea si a celor dragi mie de-abia atunci cand am fost aproape de un pericol de sanatate sau orice alt fel de pericol/ problema care putea sa se termine mai rau decat s-a terminat. Suntem setati sa realizam binele de care ne bucuram si avem parte de-abia atunci cand vedem ca altii, de langa noi, nu sunt asa de norocosi...doar prin comparatie cu raul lor, prea rar pentru binele nostru si-atat.

Exista pledoarii scrise si cuvinte mai bine potrivite de altii, care se pricep mai bine decat mine sa le spuna in situatii de genul celei descrise mai sus, insa particularizez aici, incercand sa realizez, inca o data si cat mai bine cu putinta, ce bine e cand exista liniste in jurul tau, cand savurezi o piesa buna intr-o atmosfera de liniste, cand faci ceva nebunesc. Ce bine e atunci cand te astepti la vesti relativ optimiste si primesti vesti excelente. Ce bine e cand o fapta buna de-a ta are efect indelungat si e folositoare celui/celor pe care ai vrut sa-l/i ajuti.
Ce bine e cand, atunci cand programul si orarele raman in urma si traiesti un moment de relaxaretotal neprogramt si nepermis sau cand reusesti sa te "plictisesti" chiar in toiul multimii de treburi casnice :)
In orice lucru  e un dram de bine, chiar daca infim. La fel cum exista raul, care ne ajuta sa pretuim binele (tot prin comparatie), insa depinde doar de noi sa avem ochi de vazut, urechi de auzit si minte de realizat tot ceea ce ni se intampla noua sau altora din proxima apropiere: bun sau rau.

Am sa adaug la final un link catre o piesa prea melodramatica pentru acest post, dar care e chintesenta starii de bine prin ritmul, versurile si cantul ei...

Zile linistite si savurate din plin va doresc :)

2010 a trecut, urmeaza 2012 :)

Un nou an si un alt nou an incheiat :)
Am avut un an implinit si in mare parte asa cum mi l-am dorit si inchipuit in toti anii dinaintea anului despre care vorbesc. Am trait sentimente atat de minunate si totodata atat de comune incat nu pot sa zic care dintre ele m-au uimit mai mult; uneori banalitatea are atatea nuante minunate si, la fel, extraordinarul are atata banal in el! Stiu ca pare un paradox ce tocmai am scris, insa, deh, viata e plina de ele, altfel nu ar mai exista cuvantul asta :))
Am "suferit" o stramutare fizica si m-am adaptat cat de cat la alta limba si alte valori culturale, la alta civilizatie, la alte cutume, la alte ...multe. Am pus bazele unui "tango" de durata, sper. Am dus dorul si m-am bucurat de ce aveam. Am regretat anumite decizii si actiuni, dar am realizat ca fara ele nu as fii ajuns unde sunt si nu as fii facut ce am facut. in cateva cuvinte, m-am realizat pe plan personal si astept sa ma realizez si pe plan profesional.
Cu asta am facut trecerea la viitor si la planurile de lunga sau scurta durata. In ceea ce priveste planurile de scurta durata, vreau o bicicleta cu cos de nuiele, un Ipad si sanatate pentru toti cei dragi mie. Pentru ceea ce se numeste plan de durata ... vreau sanatatae pentru toti dragi mie, o casa mai mare si ...implinirea altor vise care inca sunt in faza de trecere de la statutul de VIS la cel de REALITATE DORITA:) asa ca am sa le numesc mai incolo.

Va doresc un an nou INTOCMAI cum vi-l imaginati si doriti!

PLIC-TI-SEA-LA

E asa de frumoasa, de folositoare, de bine-primita, de savurata in viata unui om. Eu cred asta cu tarie, pentru ca ma bucur de plictiseala de fiecare data cand apare in viata mea si de multe ori s-ar putea spune ca o "intalnesc" cand e mai rau cu putinta- din pricina contextului. Mai exact, in fiecare sambata, cand aveam de curatat intreaga casa parinteasca (3 camere, 2 holuri, 1 bucatarie, o baie si o camara), ma apucam de coada aspiratorului si incepeam sa aspir, sa sterg praful, s.am.d. :) Insa, cand eram in toiul actiunii, chiar atunci(!) era cel mai fain sa ma "plictisesc" citind o revista de moda, uitandu-ma la un film sau la o reclama faina. Era de-a dreptul sadic sa stiu ca mai am atatea de facut si totusi sa stau... pur si simplu :)
Am cu cateva ani in plus acum, insa senzatia e aceiasi si la fel de intensa, uneori reusesc sa ma plictisesc si la munca, chiar daca nu-mi vad capul de treaba. Cred ca reteta succesului in ceea ce priveste REUSITA unei plictiseli 100% adevarate, este aceea de a reusi sa te desprinzi de sarcinile numeroase si urgente si sa iti activezi "pilotul automat"- in ideea de a continua sa muncesti, insa de a reusi (si) sa faci niste recapitulari a unor momente frumoase traite de curand in liniste si relaxare totala.
In engleza exista un termen care defineste timpul liber pe care fiecare si-l ocupa cum considera mai bine de cuviinta pentru el; mai exact, [leisure time] e acea perioada din zi/ saptamana/ luna, cand reusesti sa stai si sa te relaxezi cum vrei. Eu una reusesc sa stau si sa ma uit la banalul dulap din fata mea chiar si jumatate de ora. Fara incetare. Ideea de baza e aceea ca stau si nu fac nimic, pur si simplu ma uit "prin" acel dulap, deruland in mintea mea imagini si persoane, sarcini de munca, sentimente, amintiri. Bineinteles ca exista, nu in ultimul rand insa, necesitatea de a inceta sa privesc dulapul cu pricina pentru ca stomacul propriu isi CERE drepturile cu incapatanare :))
Reusiti sa faceti si voi asta? Daca nu ati mai incercat pana acum, va recomand cu caldura (mai ales in acest anotimp, si nu numai) sa incercati sa va destindeti astfel. Eu nu ma consider o ciudata pentru faptul ca imi reuseste fara prea mare efort; dimpotriva, ma consider o norocoasa pentru ca reusesc sa ma deconectez aproape in orice moment am nevoie. Probabil ca nu e doar plictiseala in tot ceea ce am descris aici; defapt sunt sigura de asta, insa vreau sa numesc starea asta mixta si complexa: PLIC.TI.SEA.LA

Viata. In rol de adult

Micile bucurii de "alaltaieri"(asta ca sa nu zic ieri) erau fascinante: trenuletul din parc pentru copii si povestile cu bau-bau si nu numai cu el; Craciunul si cadourile; bomboanele, prajiturile si tot ce era dulce; timpul liber (berechet!) si lipsa oricarei LOGICI si / sau preocupari pentru ziua de ieri, azi, respectiv maine! Nu vreau sa deplang vremurile apuse intr-un mod patetic; insa simt nevoia sa le retraiesc macar la nivelul re-amintirii (inca o data..., si inca o data... si tot asa) :)
Era bine sa fii copil si e bine sa fii si adult! Azi pot sa realizez ce bine-mi era atunci si cum eu nu puteam sa-mi dau seama- deh, asta e mersul lucrurilor; atunci realizam ce aiurea era de adultii aia ( a se intelege oamenii mari ), toata ziua aleargau dupa bani :)) ce or fii vrand sa aiba atatia (?!), nu stiam. Azi stiu si cum era atunci si cum e sa fii astazi, cum e sa FIU adult, cica.
Ce stare prefer din cele doua?! Sincer?! Pe cea de copil, evident. Dar nu pot sa nu fiu recunoscatoare pentru ce mi-a adus si stadiul de adolescent si ulterior, statutul de adult. Apare dragostea, pasiunea, fluturii in stomac + celelalte nume pe care il poarta IUBIREA. Apare interesul pentru unul dintre domeniile cu care ai luat contact prin intermediul scolii, a familiei sau cunoscutilor. Se realizeaza prietenii efemere sau durabile care iti dau experienta legaturilor dintre doi sau mai multi oameni cu interese comune cu ale tale. Vin  responsabilitati de genul golirii cosului de gunoi- la inceput, apoi unele de genul pastrarii linistii in camera de studiu din caminul campusului universitar in care inveti; deja apar si nevoile economice, normal, dar parintii ne sustin :) Dupa un timp nu mai vrei sa o faca si incerci sa tii tu socotelile si sa faci corect lista de cumparaturi. Praful de pe mobila nu trebuie sa ajunga vizibil, iar aragazul trebuie sa iti fie un prieten suficient de bun, asta daca nu esti fan fast food sau daca, in cel mai bun caz, nu ai ajuns sa fii client fidel si VIP pentru toate restaurantele bune din orasul in care locuiesti. Si asa, incet- incet, pe nesimtite, te trezesti om mare, si cu griji si responsabilitati.
He-hee! Oricat am mai vrea, nu mai merge sa punem nisip intr-un castronel si sa punem apa peste, deoarece nu iese ceva yammy; iar hartiile desenate cu semnul dolarului nu ne ajuta mai mult decat la intetirea vreunui foc pentru vreo cateva secunde.

Imi aduc aminte de perioada in care mergeam la gradinita; petreceam 5 zile din saptamana la bunicii din partea mamei si mergeam acasa la ai mei doar in weekend. Seara, dupa ce afara se intuneca si eram toti trei in casa, bunica ma punea sa fac adunari pe socotitoarea cu bilute de lemn colorate diferit- pfu! Apoi se prajeau castane sau se spuneau povesti din tineretele bunicilor mei :) Deseori bunicul meu ma lua in brate si dansam muzica populara amandoi sau o luam si pe bunica alaturi si uite asa se facea hora! (sunt trei ani ani de cand instructorul meu intr-ale dantzului nu mai e cu mine fizic, dar la un moment dat v-om dansa iar impreuna).

Era asa de bine atunci, in inocenta si e asa de bine acum, in constienta :P
Totul e bine atata vreme cat se termina cu bine! - asa se zice. Pana una - alta, sunt adult si mai am pana la baston si proteza- SPER!

Keep in touch ;)