Aş putea să încep cu definiţia din DEX a acestui cuvânt, dar de data asta nu am s-o fac. Pentru că empatia mi se pare a fi ceva prea intim şi prea personal pentru a o încadra (doar) într-o carte pe care toţi o folosesc la nevoie. Definiţia standard a empatiei se poate găsi cu uşurinţă. Pentru mine, empatia e ceva ce trebuie să existe în dotările de bază ale omului. Şi există; însă la fiecare în doze diferite!
Empatia este sentimentul ce te
poate copleşi atunci când vezi o mamă care cade la pământ după ce i s-a dat vestea că fiul ei a suferit un accident, deşi nu eşti mamă. E acel sentiment care te
poate cuprinde atunci când mamă fiind, înţelegi
pe deplin şi simţi poate inexplicabil de clar, toată durerea celei care a pierdut un fiu, deşi copilul tău e în viaţă.
Empatia este un dar până la urmă. Este un dar pentru că te poate ajuta să înţelegi la un moment dat o situaţie pe care, fără empatie, te-ai fi limitat să o respingi şi-atât. În cazul empatiei,
comparaţia poate fii salvatoare; a fii soră sau fiică, te poate ajuta să înţelegi durerea unei femei care a pierdut un om drag, pentru că o pierdere umană e tristă şi gravă oricum şi a oricui e ea. A fii un frate mai mare care a avut responsabilitatea de a avea mereu grijă de fratele mai mic, te ajută să înţelegi de ce sentimentele şi răspunderea unui tată sunt rănite atunci când copilul său a ales să nu respecte persoana părintelui său, după ce va fi crescut.
Mi s-a întâmplat în ultima perioadă- cu precădere, să fiu empatică mai ales cu cei care sufereau din varii motive. Am avut această predispoziţie pentru că am avut la rândul meu suferinţe nu demult, dar şi din pricina sarbătorilor ce au trecut, am simţit nevoia de a avea răbdare şi de a-l înţelege pe unul pe care de obicei l-aş fi salutat şi întrebat retoric "Ce mai faci?", primind totuşi un răspuns pe care eu nu aveam răbdare/ dispoziţie să-l aud. Am reţinut răspunsul şi am încercat să-l ascult pe celălalt confesându-se sau pur şi simplu vorbind.
Consider că empatia este ceva
prea preţios pentru ca omul să nu îl folosească în relaţia sa cu semenii săi. Omul nu foloseşte multe dintre dotările intrinseci cu care a fost înzestrat, pentru o mai bună înţelegere a celor din jurul său; faptul că eu mă refer aici şi acum la empatie, nu constituie o noutate în lume. Până la urmă, omul nici măcar nu-şi foloseşte creierul întreg! Şi-atunci? De ce ar folosi empatia sau răbdarea sau compasiunea sau blândeţea??
Aleg să dau un răspuns tâmp şi folosit adesea de copii, acestei întrebări: DE CE NU? De ce să nu fim blânzi şi răbdători şi miloşi şi empatici? Dacă tot deţinem ceva (pentru că deţinem- chiar şi dacă
doar puterea de a acţiona empatic/ blând, dacă nu blândeţea sau empatia în sine), de ce să nu îl folosim?
Vreau să fiu în continuare empatică şi vreau să renunţ la a-mi mai consuma neuronii, în loc să aştept şi să gândesc o situaţie în cele 10 secunde cât mi-ar fi luat să mă enervez, să-mi sară ţandăra şi să adresez cele de "cuviinţă" celui ce mi-a greşit sau a cărui greşeală m-a afectat. Doamne ajută-mi!
