A FRICA (fara nicio legatura cu campionatul de fotbal)

Întotdeauna mi-a fost frică de frică.

FRICA este un sentiment copleşitor atunci când nu ştiu ce mă "paşte", atunci când nu ştiu de ce mi-e frică şi de ce nu ar putea să nu îmi mai fie - pur şi simplu. Aşteptarea unui semn de viaţă din partea cuiva tăcut, aşteptarea unei decizii, aşteptarea unei reacţii fizice sau nu neapărat, aşteptarea ... dă adeseori frică.
Frica de a nu lua atitudine, frica de blamare, frica de "gura lumii".
Apoi incertitudinea, uneori chiar si certitudinea dă frici.
Frica de frica cred ca e cea mai groaznica dintre frici. A-ti fi frica de chiar sentimentul de frica in sine, e cumva Culmea acestei stari. Se poate sa fi trait asta macar o data in viata mea, insa mecanismul de aparare numit memorie selectiva, ma ajuta sa nu tin minte ce mi-a facut rau. Rectific: ma ajuta sa tin minte esentialul din sentimentul trait atunci, insa nu si detaliile minutioase.
Frica este adeseori de nedorit. Frica este clasata intre sentimentele pe care oamenii nu vor sa ajunga sa le traiesca de prea multe ori in viata. Frica este si va mai fii. Oamenii o cauzeaza si o intretin. Oamenii pot alunga frica si uneori o fac.

Intotdeauna mi-a fost frica de frica de a nu putea merge mai departe de frica... 

The invention of lying

Film american. Din 2009. Comedie, fantastic, romantic.
Este un film despre o lume... să o numesc onestă şi complet lipsită de puterea fabulaţiei. Nu există minciună printre locuitorii pământului la acest nivel. Toţi spun Adevărul, în orice situaţie. Dacă nu ar exista această mică picanterie, cu minciuna şi invenţia ei, filmul ar fii unul complet fad. Cu acest "detaliu"- al inventării minciunii, filmul este mai puţin fad, însă asigură reacţii post- film dintre cele mai tari; mă refer la sentimentele cărora le dă naştere în rândul spectatorilor săi.
Eu una am trăit sentimente contradictorii; mai exact, îmi ziceam că aş înnebuni să trăiesc într-o lume aşa de sinceră, care nu te scuteşte când vine vorba de a-ţi spune ce urât eşti din punct de vedere fizic, şi că genele tale vor da naştere unor copii la fel de urâţi ca şi tine- copii care vor fi in continuare blamaţi de societatea  în care trăieşti tu şi în care vor trăi şi ei.*
Apoi, aş înnebuni de plictiseală într-o lume ca aceea: fără imaginaţie, oamenii se limitează la a reda istoria mereu şi mereu, fără niciun fel de artificiu artistic; reclamele de la televizor sunt pure relatări ONESTE (cum altfel?!) a calităţilor şi  defectelor produsului respectiv: vezi "reclama" pentru Coca Cola.
Invenţia minciunii şi repercusiunile ei într-o lume în care nimeni nu spune altceva decât adevărul, e hilară.


Actorul principal, Ricky Gervais (Mark Bellison), e un matur ratat; nu o poate avea pe femeia de care e îndrăgostit pentru că aceasta se gândeşte la moştenirea genetică pe care el o va lăsa copiilor(Mark e grăsuţ şi mic de înălţime), dar şi la capacitatea sa financiară- inexistentă la momentul întâlnirii dintre cei doi. Iar apoi, colac peste pupăză, vine şi concedierea lui Mark din postul modest pe care-l ocupa în cadrul unei renumite companii cinematografice, unde era scenarist.
Momentul inventării primei minciuni din lume nu e acelaşi cu punctul culminant al filmului(mie aşa mi s-a părut). Mark minte pentru prima dată când merge la bancă să scoată ultimii 300 de dolari pe care îi mai avea şi care nu îi erau  suficienţi pentru a plăti chiria. La întrebarea casierei, "câţi bani doriţi să scoateţi din contul dvoastră?", Mark suferă o scurtcircuitare în creier- astfel prezentată şi în film, care îl face să spună că doreşte 800$, suma necesară pentru a plăti chiria. Casiera îi spune că în contul lui figurează doar 300$, dar- de necrezut- îi spune acestuia: "Dacă Dvoastră spuneţi că mai aveţi în cont 800$, înseamnă că în sistemul nostru este o greşeală. Poftiţi cei 800 de dolari." :)) hahaha
Punctul culminant al filmului se petrece atunci când, pe patul de moarte fiind, mama lui Mark îi mărturiseşte acestuia că se teme de moarte şi de NEANTUL care o aşteaptă. Am uitat să menţionez că aceşti pământeni oneşti nu erau deasemenea şi religioşi. Onestitatea lor şi lipsa înşelăciunii din lume, nu era urmare a unei stricteţi sau a unui precept religios. Nu. Era doar o cutumă din care nimeni nu ieşea pentru că sărmanii erau complet idioţi (aici cu sensul lipsit de idei/ imaginaţie).
Când Mark aude de frica mamei sale şi de ceea ce urma a se petrece cu ea, inventează povestea cum că după moarte fiecare om va primi o vilă în care va trăi fericit şi că nu există neantul. Toată povestea e auzită de staff-ul medical din spital şi mai apoi transmisă mai departe în lumea întreagă.
Urmează un travaliu creativ pentru Mark cel dispreţuit de toată lumea până nu demult; el trebuie să explice televiziunilor şi oamenilor adunaţi în faţa blocului său, ceea ce a povestit în spital. Aşadar el va scrie pe două cutii de pizza- trimitere şi parodiere clară a tablelor lui Moise (cu cele 10 porunci), câteva precepte după care oamenii trebuie să se ghideze pentru a dobândi după moarte vila cea promisă. Cu alte cuvinte, Mark al nostru e un Moise parodiat, nu total, dar în bună parte.
Mark se îmbogăţeşte în urma acestei revelaţii pe care o împărtăşeşte lumii. Situaţia lui financiară se îmbunătăţeste, poate acum să o curteze pe cea iubită, dar vede că minciuna are avantaje şi dezavantaje. Le veţi descoperi singuri. Menţionez aici un avantaj: el are acum situaţia financiară pe care Anna (jucată de Jennifer Gardner) o dorea de la el, însă dezavantajul rămâne aspectul lui fizic neschimbat şi faptul că genele lui au să dea naştere tot la "copii graşi şi mici". Se vede treaba că nu exista încă la ei "Extreme makeover"/ "Frumuseţe pe muchie de cuţit" la noi.

Sfârşitul filmului nu va fi dezvăluit aici pentru că nu-se-face, iar eu nu o fac pentru că filmul merită văzut chiar şi doar pentru starea pe care o determină. Diferită la fiecare.

Vizionare plăcută!

*Acel alineat poate fii condamnat, deoarece eu mereu spun că apreciez sinceritatea minciunii; eh, iată o situaţie care îţi arată de ce mai bine "niciodată să nu spui niciodată" :)

Ageing

Am o buna prietena de 15 ani; este fiica unei prietene de-ale mele (mama tanara, 36 de ani in curand). Este o fata matura si foarte perspicace pentru varsta ei. Prinde multe chestii si detalii din aer si le pune la locul potrivit, intelegand adeseori ceea ce adultii considera nepotrivit pentru ea... ehh, cum spuneam, perspicace ca un copil ce inca este!
Vorbeam noi doua nu de mult timp, despre baietii din viata noastra; fiecare cu al ei. Si ea imi spunea cum ca are APROAPE 16 ani. Data ei de nastere este pe 2 octombrie, deci pana una alta, are cu un an mai mult decat varsta necesara pentru buletin- in Romania, deci 15 ani :) Auzind-o pe ea cum "pluseaza" anii, mi-am dat seama ca si eu am trait aceleasi sentimente cand aveam 15 ani.

Povestea mea e asa: cand aveam 15 ani, mergeam in Centrul nou al orasului natal si intram , cu inca vreo 2 colege, la Checker- internet cafe. intram direct pe Mirc (chat involuat atunci, fara poze, camera sau microfon- Doamne fereste de asa ceva!) si vorbeam cu baieti din alte orase ale tarii sau uneori, cu baieti aflati la acelasi internet cafe cu noi- ceea ce era scary!!! In fine, intrebarea de baza pe Mirc era aceasta: "asl pls"/ age, sex, location please. E-he, nu ati vazut voi atunci INFLORITURI. Cea mai tare dintre ele era cea privitoare la varsta; intotdeauna ma dadeam mai mare decat eram, cu unu sau doi ani. Asta ca sa par matura si dezirabila pentru puberii masculini :)) (vai ce de demult era asta!!!)
Cand am implinit 20 de ani, am realizat ca imi place varsta mea si ca nu mai vreau sa "plusez" in niciun context; intotdeauana imi spuneam varsta adevarata -plus ca Mirc-ul nu il mai foloseam, iar pe mess vorbeam doar cu cei pe care ii cunosteam :) Acum am 23 de ani si am tendinta sa spun ca am 22 sau 21. Foarte tare, nu??? Roata s-a intors si eu vreau sa fiu mai young din acest punct de vedere, cel putin mental, pentru ca in rest raman onesta cu mine insami si cu restul lumii :)
Ii spuneam si "surioarei" mele mai mici, celei precoce, ca am mare noroc ca fatza nu ma tradeaza in ceea ce priveste varsta. Nu demult am fost intrebata daca sunt majora, fapt care nu poate decat sa ma bucure in contextu asta, desi... "oamenii mint mult in vremurile astea", cum zice tipa ce a strans 15 lalele in buchetul vietii.

Astfel, un sfat pe care i l-am dat ei si pe care il dau tuturor fetelor de varsta ei, este acela de a pretui varsta pe care o au, cu plusuri si minusuri, pentru ca, daca te dai mai mare cu cativa ani decat esti in realitate, vei primi responsabilitati mai mari, cu care poate nu te descurci inca, sau cu care nu vrei sa te descurci inca.  "pentru orice lucru sub soare este o vreme potrivita" cum scrie in Ecclesiast. Asa este!

Pam-pam! (*.*)

Eu când vreau să fluier, fluier

Iată o recenzie pe neve, total neavizată, dar care are cât de cât o bază.
Scriu acest post deoarece îmi place titlul filmului. Scriu despre el deoarece e un film românesc premiat de curând la Berlinada (şi sunt mândră de toate producţiile româneşti apreciate cu câte un premiu) şi mai demult la un festival de film din Sarajevo (pe vremea când scenariul ajunsese să fie adaptat).
Da, am citit într-o revistă despre film şi despre actorii principali; ulterior m-am uitat pe net la pozele din film şi am făcut puţină research cercetare pentru acest post (cum am fost sfătuită!). Ştiu vag şi povestea din film: el e deţinut într-un penitenciar pentru minori; aici, cu câteva zile înainte de eliberare, vine o studentă la Psihologie în practică. Cei doi se îndrăgostesc unu de altul, iar drama familiară a personajului masculin conduce la o situaţia tensionată care domină întregul film. Sau cel puţin aşa zice articolul din ELLE Martie 2010 :)

Actorii principali sunt foarte tineri:
EL- George Piştereanu (Silviu). Este student în primul an la Actorie şi are nouăsprezece ani. S-a documentat pentru acest rol citind interviuri cu puşcăriaşi, vorbind cu ei la filmări, observând atent comportamentul lor în mediul închis al închisorii şi fiind empatic.

EA:  Ada Condeescu (Ana). Are douăzeci şi unu de ani şi este absolventă de UNATC. La filmările pentru acest film a fost puţin intimidată de deţinuţii adevăraţi care erau aduşi pe platou încătuşaţi şi însoţiţi de gardieni. Însă până la urmă atmosfera s-a destins şi Ada s-a obişnuit cu mediul de lucru. 

Mie îmi pare a fii un film incitant, mai ales daca mă raportez la titlul lui. E vorba de o înfruntare a cuiva sau a unei situaţii! E vorba de afirmarea voinţei proprii şi mai ales de impunerea ei şi în faţa celorlalţi. Chiar dacă înfrunţi pe cineva pe motiv că tu vrei să ...fluieri :) Adică poate că motivaţia e banală, dar e dorinţa ta. 
Şi e bine să îţi urmezi dorinţele!
Vă invit să vedeţi un film promiţător a ajunge următorul "4,3,2.."

ENJOY!

De la mine pentru tine

Prima mea iubire este MAMA mea. Mâine este 8 Martie şi într-un mod bizar, ţin să respect data asta pentru EA.  Nu mi se pare a avea caracter de sărbătoare comunistă, nici iz desuet. Aşadar, consider că orgoliul mamelor noastre trebuie gâdilat sincer măcar într-o zi din cele 365 :) În acest sens, m-am gândit să postez următorul citat din Biblie, deoarece îmi pare potrivit pentru cele care ne dau viaţă, ne cresc şi sfătuiesc, ne suportă şi ne acoperă prostioarele şi ne ajută să creştem MARI (din toate punctele de vedere)!


“Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mânie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul sau nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.”(Corinteni,13,4-7). 

F**king Valentine's Day! (fără sfinţi implicaţi!)

...titlul e destul de sugestiv şi cred că nu am să fiu prea explicită aici, în continuare. Am să dau probabil câteva exemple concludente.
Sărbătorim dragostea pe 14 Februarie. Cum? Bărbaţii vor purta în mâini, cu oarecare stânjeneală şi nepricepere, buchete de flori şi punguliţe de cadou; pentru soţiile, amantele şi altele, ei vor fii pentru o zi altfel.
Sigur că aparenţele înşeală şi mulţi sunt sinceri în intenţii, însă de ce ne limităm la o zi? De ce suntem comerciali şi conformişti spiritului de turmă?

Hai ne iubim zilnic, nu la fel, nu egal, ci sincer! E mai sănătos zic! Şi mai frumos! Fără pluş, trandafiri roşii şi mulţi pupici!

P.S: Sau dacă tot vreţi şi ţineţi la ăst obicei, staţi până de popularul Dragobete (24 Februarie) şi într-o săptămână jumate poate luaţi o duzină de ghiocei şi un bilet la piesa aia super de teatru!

EMPATIA

Aş putea să încep cu definiţia din DEX a acestui cuvânt, dar de data asta nu am s-o fac. Pentru că empatia mi se pare a fi ceva prea intim şi prea personal pentru a o încadra (doar) într-o carte pe care toţi o folosesc la nevoie. Definiţia standard a empatiei se poate găsi cu uşurinţă. Pentru mine, empatia e ceva ce trebuie să existe în dotările de bază ale omului. Şi există; însă la fiecare în doze diferite!
Empatia este sentimentul ce te poate copleşi atunci când vezi o mamă care cade la pământ după ce i s-a dat vestea că fiul ei a suferit un accident, deşi nu eşti mamă. E acel sentiment care te poate cuprinde atunci când mamă fiind, înţelegi pe deplin şi simţi poate inexplicabil de clar, toată durerea celei care a pierdut un fiu, deşi copilul tău e în viaţă.
Empatia este un dar până la urmă. Este un dar pentru că te poate ajuta să înţelegi la un moment dat o situaţie pe care, fără empatie, te-ai fi limitat să o respingi şi-atât. În cazul empatiei, comparaţia poate fii salvatoare; a fii soră sau fiică, te poate ajuta să înţelegi durerea unei femei care a pierdut un om drag, pentru că o pierdere umană e tristă şi gravă oricum şi a oricui e ea. A fii un frate mai mare care a avut responsabilitatea de a avea mereu grijă de fratele mai mic, te ajută să înţelegi de ce sentimentele şi răspunderea unui tată sunt rănite atunci când copilul său a ales să nu respecte persoana părintelui său, după ce va fi crescut.
Mi s-a întâmplat în ultima perioadă- cu precădere, să fiu empatică mai ales cu cei care sufereau din varii motive. Am avut această predispoziţie pentru că am avut la rândul meu suferinţe nu demult, dar şi din pricina sarbătorilor ce au trecut, am simţit nevoia de a avea răbdare şi de a-l  înţelege pe unul pe care de obicei l-aş fi salutat şi întrebat retoric "Ce mai faci?", primind totuşi un răspuns pe care eu nu aveam răbdare/ dispoziţie să-l aud. Am reţinut răspunsul şi am încercat să-l ascult pe celălalt confesându-se sau pur şi simplu vorbind.
Consider că empatia este ceva prea preţios pentru ca omul să nu îl folosească în relaţia sa cu semenii săi. Omul nu foloseşte multe dintre dotările intrinseci cu care a fost înzestrat, pentru o mai bună înţelegere a celor din jurul său; faptul că eu mă refer aici şi acum la empatie, nu constituie o noutate în lume. Până la urmă, omul nici măcar nu-şi foloseşte creierul întreg! Şi-atunci? De ce ar folosi empatia sau răbdarea sau compasiunea sau blândeţea??
Aleg să dau un răspuns tâmp şi folosit adesea de copii, acestei întrebări: DE CE NU? De ce să nu fim blânzi şi răbdători şi miloşi şi empatici? Dacă tot deţinem ceva (pentru că deţinem- chiar şi dacă doar puterea de a acţiona empatic/ blând, dacă nu blândeţea sau empatia în sine), de ce să nu îl folosim?

Vreau să fiu în continuare empatică şi vreau să renunţ la a-mi mai consuma neuronii, în loc să aştept şi să gândesc o situaţie în cele 10 secunde cât mi-ar fi luat să mă enervez, să-mi sară ţandăra şi să adresez cele de "cuviinţă" celui ce mi-a greşit sau a cărui greşeală m-a afectat. Doamne ajută-mi!

Crăciunul la Ceteraşi

(nu, nu aşa arată familia Ceteraş, dar poza e edificatoare pentru zona noastră)

24 Decembrie seara
Mers la biserică şi ascultat mini- concertul de colinzi din Ajun. Întâlnire cu cunoscuţii şi urările de sezon(cu drag şi sinceritate). Prima oprire? Acasă pentru cina în familie sau începerea colindatului caselor prietenilor de familie :) Se povesteşte, se gustă din bucatele savuroase, se glumeşte, se invocă amintirile de acu câţiva ani, se colindă!!!
În general, la fiecare casă se zăboveşte în jur de 3,4 ore.

25, 26, 27 Decembrie (toată ziua)

Familia mea are vreo 4,5 familii- prietene de colindat de Crăciun plus alţi cunoscuţi ce se cer colindaţi. Toată această activitate se prelungeşte deci, pe parcursul celor 3 zile de sărbătoare :) se începe cu mersul la biserică (trei zile), iar după amiază se începe colindul şi se termină destul de târziu în noapte.
Tradiţia se menţine destul de bine, chiar dacă unii din membrii acestei găşti de cântăreţi nu mai există astăzi, sau chiar dacă motive bine întemeiate i-au depărtat de restul trupei.
Scriu despre ei aici pentru că mi se pare  minunat  faptul că, deşi în restul anului se întâlnesc între ei doar o dată sau de două ori, în fiecare an de sărbători se adună ca şi cum nu s-au mai văzut de două săptămâni şi reiau colindatul caselor ca şi cum e musai s-o facă, căci altfel nu se poate!... nu o iau ca pe obligaţie, însă dacă nu o desfăşoară an de an, nimic nu mai este la fel; nici măcar Crăciunul.

Crăciun Frumos şi luminos! An nou îmbelşugat!

Bărbaţii. Dandy, metrosexuali şi parasexuali

Dandy, Chic, pedant şi alte cuvinte de genul ăsta, descriu primul nene care s-a preocupat de felul în care arată  bărbatul (în special el). Subiectul mi se pare cu atât mai interesant cu cât am descoperit pe lângă Monsieur Brummel şi nişte anglofoni (şi nu numai) de renume, adepţi ai pedanterismului masculin precoce :)

Să începem cu începutul; domnul cu joben şi cu cizme înalte, cu pantaloni slim cu talie înaltă etc., se numeşte George Bryan Brummel (1778- 1840), însă a fost cunoscut în Anglia natală drept Beau Brummel, arbiter elegantiarum pentru moda masculină de la acea vreme din regatul britanic. Era născut în zodia Gemenilor şi a fost prieten cu George al IV-lea al Angliei.

Tot el e cel care a introdus purtarea costumului cu cravată pentru bărbatul modern (!) Iar pentru domnii la fel de pretenţioşi ca şi el într-ale pedanteriei- deşi era greu să îl egaleze cineva, trebuie spus că îşi lustruia (bine, nu el le lustruia) cizmele cu şampanie pentru a avea luciu şi că îi lua DOAR cinci ore ca să se îmbrace.

Ca el şi alţii: Barbey d' Aurevilly(1808- 1889) având ca ţară de origine Franţa; aceşti doi domni aparţin dandysmului. Oscar Wilde a fost şi el pedant şi preocupat de look-ul propriu, însă a fost reprezentant al clasicismului în ceea ce priveşte moda masculină, renunţând la extravaganţe şi accesorii multe şi zornăitoare.

Pentru vremurile mai recente, ne amintim of course de Mr. Beckham, cel ce se vrea a fi exponentul principal al metrosexualului (termen inventat în anii 2000 de jurnalistul Mark Simpson, se referă la bărbaţii care nu îşi definesc foarte clar orientarea sexuală, dar la care este evidentă înclinaţia pentru estetică, igienă şi nu în ultimul rând pentru modă).

Cu Brummel cred că mă pot obişnui, poate si pentru că mi-ar fi plăcut să trăiesc in vremurile sale de secol  XVIII- XIX. Pe Beckham sigur nu pot să-l trec cu vederea, pentru că e un tip mândru (a se înţelege frumos fizic şi destul de interesant şi ca stil vestimentar).

Însă de la dandyşti şi metrosexuali până la parasexuali e cale lungă. Adică băiatu' de mai jos vi se pare...domn sau posesor de sex- appeal???

Parasexualii sunt... greu de definit (cel puţin). Pasionaţi de chirurgia plastică fără a fi chirurgi, paroxişti fără a fi chiar dezaxaţi, multilateral dezvoltaţi că neh...doar aşa poţi să depăşeşti cifra de peste 1 milion de prieteni pe myspace, etc.

Doamne. Îmi amintesc când am citit prima dată definiţia cuvântului metrosexual şi când am văzut că David e pus ca etalon al acestui curent; nu ştiu ce m-a întristat mai tare: - că Beckham se duce cu "pluta" pe Tamisa şi că pierdem bunătate de bărbat?! Sau că pe când voi fi şi eu mare nu v-oi mai avea cu cine să fac copii, pentru că nu vor mai exista bărbaţi?! (vorbim de anul 2000 aici )

Suntem în 2009, pe capăt. Azi există Boy George şi Jeffrre Star (pink thing picture de mai sus) şi eu am 23 de lalele adunate-n bucheţelul vieţii. Bărbaţi? Dacă mai există? Da, însă foarte puţini şi în nenumărate forme şi combinaţii. Dacă mai vreau copii? ...cred că da, dar mă mai gândesc de ce!

Trei culori cunosc pe lume... şi culmea, sunt cele primare!

Bunica mea are 79 de anişori, (Sa-mi trăiască! ...Mulţumesc!) şi ţine cu Băsescu pentru 6 Decembrie. E înverşunată împotriva lui Mircea şi a celorlalţi nemernici, "că toţi îs porci". Din această pricină ea are dispute politice cu vecinii şi cunoştinţele care nu văd portocaliu în faţa ochilor. Plus de asta, aceiaşi vecini şi cunoscuţi, au ironizat-o azi când au văzut că arborează steagul pentru ziua de 1 Decembrie, luând-o în derâdere pentru naţionalismul ei desuet. Bunica mea nu trebuie compătimită; nu acesta e rolul acestei relatări! E perfect capabilă să pună la punct orice ins, indiferent de sex, orientare politică sau religioasă, astfel încât respectivul să regrete că a deschis gura. Ceea ce vreau eu să verific mâine - pornind de la o afirmaţie a bunicii mele, este numărul de drapele arborate la case şi blocuri. Ea zice: "Nimeni nu mai apreciază că, odată, românii s-au consolat cu gândul că v-or muri pentru ca alţii să trăiască liniştiţi şi feriţi de barbari.(...) Nu mai sunt mulţi ăia care apreciază ziua naţională şi însemnătatea ei."; zic că numărarea drapelelor e o modalitate destul de elocventă pentru a determina dacă (mai) există şi în ce măsură patriotismul la români. Pentru că, se ştie(!)- nu ne caracterizează sinceritatea sentimentelor prea mult; adică funcţionăm mai mult după spiritul de turmă şi dacă turma zice că nu e mişto să te arăţi patriot, atunci dă-l dracu' pe Viteazu' şi pe Cuza şi pe toţi ăştia care cică s-au sacrificat pentru ca noi să trăim azi într-o ţară. În turmă mă includ şi pe mine, de (prea)multe ori fiind banala oiţă albă pierdută printre cele câteva milioane la fel.
Lasă! Dacă tot suntem mâine liberi de la serviciu, şi dacă PRO TV-u'  împlineşte 13 ani de funcţionare, şi dacă tot fac paranghelie, mergem şi mâncăm bine, facem scandal, mizerie şi după aia merem acas'. Trăiască 1 Decembrie!

De data asta însă, nu mai! GATA! Drapelul deja s-a acomodat pe balconul MEU la temperatura zilei şi a nopţii (deja). S-a "călit", vorba aia! Mâine voi fi mândră că e ziua mea- încă o dată-n an, şi oricui zice tâmpenii despre ziua României, ferea! Vă îndemn să faceţi la fel, pentru că avem (şi) cu ce ne mândri, nu doar reversul- atât de cunoscut şi de promovat!

 ROMÂNIA, TE IUBESC!*

* dacă tot am pomenit de Pro Tv! ;)