Ho gia firmato!

Sunt in Italia de sapte luni deja si avand in vedere ca am un anturaj total ...romanesc, limba poporului frate vitreg imi vine inca greu sa o deprind; oricum ma descurc sa inteleg daca mi se vorbeste in italiana, reusesc chiar sa si raspund- in propozitii scurte.Evit sa vorbesc sau sa zic ceva daca nu sunt sigura ca asa se zice, daca nu sunt sigura ca asa e corect gramatical etc.

Prima persoana cu care am avut de-a face in ceea ce priveste exercitul limbii italiene, a fost una dintre vanzatoarele de la forno (brutarie); doua dintre ele sunt dragute si serviabile, insa mai intai am intalnit-o pe aia mica si rea. Expeditiva si acra, donsoara a fost prima care m-a descurajat in avantul meu de invatare "a la Ceteras" limba italiana. Asta a fost acum 6 luni si de atunci o intalnesc relativ des, ca deh, painea cea de toate zilele e necesara, insa deja stie ce vreau si eu la fel, asa ca am trecut de faza cererii foarte formal a unei paini :)
In drumul meu spre casa, trec in fiecare zi pe la faimoasele galerii Ufizzi, unde, in fiecare zi kitsh-ul si frumosul se amesteca inevitabil. Astfel, intr-o buna zi, sunt acostata la intrarea in incinta acestor galerii, de un voluntar care imi cere in italiana, engleza, respectiv franceza- probabil, sa semnez impotriva drogurilor. Am refuzat vreo saptamana, doua, dupa care am zis sa mai sterg din indarjirea asta impotriva femeii poliglote. Pe langa ca am fost rugata frumos sa mai dau cel putin 10 euro pe langa iscalitura mult pretuita :)), am vrut sa imi mai exersaz si eu italiana, dar cuvintele au iesit in engleza.
Acum doua zile, alta donsoara, cu aceiasi rugaminte de a semna impotriva drogurilor, m-a acostat in alta parte a orasului; am decis sa ii raspund in italiana ca AM SEMNAT DEJA. Mi-a multumit si m-a lasat sa-mi vad de drum. La nici 10 minute de prima donsoara, DIN NOU la Galeriile Ufizzi, alta donsoara ma roaga IAR sa semnez. I-am raspuns acelasi lucru ca celei dinaintea ei si am realizat in momentul ala ca a fost prima data cand am reusit sa fiu spontana in italiana. Nu am mai masurat atata inainte sa vorbesc, ci am gandit si am vorbit. Stiu ca nu am zis nu stiu ce fraza, dar avand in vedere inceputurile intr-ale italienei si mai ales contextele(brutarie, voluntariat stradal de ex.) in care am fost nevoita sa comunic, indiferent daca am vrut sau nu, sunt mandra ca am spart gheata.

A FRICA (fara nicio legatura cu campionatul de fotbal)

Întotdeauna mi-a fost frică de frică.

FRICA este un sentiment copleşitor atunci când nu ştiu ce mă "paşte", atunci când nu ştiu de ce mi-e frică şi de ce nu ar putea să nu îmi mai fie - pur şi simplu. Aşteptarea unui semn de viaţă din partea cuiva tăcut, aşteptarea unei decizii, aşteptarea unei reacţii fizice sau nu neapărat, aşteptarea ... dă adeseori frică.
Frica de a nu lua atitudine, frica de blamare, frica de "gura lumii".
Apoi incertitudinea, uneori chiar si certitudinea dă frici.
Frica de frica cred ca e cea mai groaznica dintre frici. A-ti fi frica de chiar sentimentul de frica in sine, e cumva Culmea acestei stari. Se poate sa fi trait asta macar o data in viata mea, insa mecanismul de aparare numit memorie selectiva, ma ajuta sa nu tin minte ce mi-a facut rau. Rectific: ma ajuta sa tin minte esentialul din sentimentul trait atunci, insa nu si detaliile minutioase.
Frica este adeseori de nedorit. Frica este clasata intre sentimentele pe care oamenii nu vor sa ajunga sa le traiesca de prea multe ori in viata. Frica este si va mai fii. Oamenii o cauzeaza si o intretin. Oamenii pot alunga frica si uneori o fac.

Intotdeauna mi-a fost frica de frica de a nu putea merge mai departe de frica...