The pity

I find myself these days feeling really bad and helpless when passing by people who ask for money; i'm not impressed by gypsies,because i know their ways already- i'm impressed because i see more often older people or even younger ones asking for money near a baking store or in the middle of the street. And it aches because i can't help them all and i just have to respond that i don't have any money or maybe just passing them quietly 'cause i really don't have the right words (or enough money) to confort them...and it's heartbreaking!

That something that changes the moment...

Scrie despre senzatiile extraordinare pe care le traiesti, atunci cand le traiesti sau in proximitatea temporala imediat posibila acestor evenimente care te marcheaza, pentru ca impresia (sau de ce nu, certitudinile) exprimate la "cald" sunt cele care te reprezinta cel mai bine- pe tine, cel care le-ai trecut prin prisma personala, traindu-le la un nivel si intr-un mod unic. Rememorarile ulterioare acestor momente sunt precare si de cele mai multe ori inselatoare; iti dau impresia ca ti-ai amintit tot ce era de amintit despre acel moment minunat si neasteptat trait in cea mai ciudata circumstanta posibil. Nu e asa. Intotdeauna ceva ramane pe dinafara si intotdeauna iti amintesti detaliile atunci cand nu ai posibilitatea de a le nota. Si-ti promiti ca nu le vei lasa sa se piarda in nebuloasa propriei minti, pentru ca sunt parte a unei senzatii cu care poate nu te vei mai intalni niciodata si ti-ai cauza tie insati o nedreptate si o pierdere de care nu te poti scuza...si cu toate astea o faci; lasi sa se piarda detalii in propria minte si ramai cu nenumarate handicapuri senzoriale/ sentimentale... si nu intelegi de ce te repeti si "autoflagelezi". Poate la un moment dat ai sa te opresti si ai sa-ti faci rost de bucata aia de timp necesara bunei documentari a extraordinarei senzatii pe care tocmai ai trait-o, asigurandu-te ca atunci cand o vei reciti, peste doua zile sau saptesprezece ani, sa reintri in aceiasi stare in care erai cand ai trait-o, oferindu-ti acel ceva - senzatia nepretuita care a revenit atunci cand ai citit acea nota- din nou.

"How is the memory of the life you could have got?" (*)

This question may pop up in your mind in two very different situations: 1) you're in the exact place you've dreamed you will be someday. All is according to your best past plan or near its idea. You have almost nothing to complaint about and yet...
2) You've hit rock bottom. There's no chance for you or your dreams; you will never get to experience (full and sincere) love or professional success. You will just keep existing... but still, there's just a little bit of hope remaining...



...in either one of these two, you'll get scared at some point so badly that you'll want to escape going back or choosing something else- essentially, trying to change what you've got because is to beautiful to be true or to horrible to endure. Is always about good or bad...choosing between these two; although it isn't. When this kind of panic kicks in, you will almost- one hundred per cent, deal this whole bussiness involving feelings and a tone of thoughts and memories and feelings again. The good sense will be left somewhere far behind, on purpose. So, with feelings controlling you and without a trace of reason involved, "bad" and "good" become two very unclear terms. And where is a comparation to be made between two lead-pieces of a situation, there's the hell on earth!

What to choose? Do you really have to choose? Which are the pros and cons of each? How much helps knowing more or less in order to choose/ decide/settle? How did you get yourself here???

There will be regret and maybe pain in both scenarios, regardless the decision you'll make. It's typical for human beings, so we'll better/ or not resign (or more of these two options)...Some say that without trying you lose so much; i agree with that, still  i really believe there's a right time for each try to be made in life and it's hard as hell to figure it out when that is. Especially when it may be life changing...

(*)This line is borrowed from the end of the movie "Changing lanes"(2002) with Samuel L. Jackson and Ben Affleck. 

Barefoot

Cand urmaresc un film care ma prinde, un film care-mi place sau care-mi da de gandim sau pur si simplu ma face sa devin foarte empatica cu personajele si situatiile prezentate...atunci cand se termina, imi place sa raman in starea indusa de el cat posibil de mult....ca sa nu uit tot ceea ce am avut de invatat de la el. De aceea las sa se desfasoare toate numele actorilor, producatorilor, regizorilor si tuturor care au participat la crearea lui, ascultand piesele de pe final- ele sunt mereu in concordanta cu feelingul meu la finalul filmului.

Asta mi s-a intamplat si cu "Barefoot"- a lovestory intre doua persoane diametral opuse, pe care tocmai opozitia asta ii va uni. E o poveste dintre cele mai simple, frumos desfasurata, fara prea multe complicatii si care uimeste prin modalitatea si naivitatea cu care o fiinta tinuta departe de societate percepe oamenii, de a caror companie nu a avut parte, dar de a caror societate si activitati zilnice vrea sa se bucure.

Uluitoare Rachel Evan Wood si surprinzator Scott Speedman!

August: Osage County (2013)

Meryl Streep, Julia Roberts, Sam Shepard, Chris Cooper, Ewan McGregor, Abigail Breslin, Dermot Mulroney. Ei sunt actorii din aceasta ecranizare a piesei scrise de Tracy Letts, versiunea 2014.

Povestea unei familii putin spus neobisnuit de dezintegrata, dar in acelasi timp, legata de asemanarile comportamentale ale parintilor si a celor trei fete ale familiei Weston. Beverly si Violet Weston au fost doi oameni saraci in tinerete, care au luptat pentru ceea ce au dorit sa devina sau sa obtina in viata. Au fost doi oameni inteligenti care au trait in Osage County si care au ajuns sa isi implineasca visul de a obtine confort material si cariere de invidiat; au avut grija ca fetele lor sa nu duca lipsa de educatie si tot ceea ce e necesar unui copil pentru a se dezvolta sanatos (in acceptiunea societatii anilor '60, '70). Copii lor au crescut si fiecare dintre ei si-a croit un drum propriu, mai aproape sau mai departe de parinti si casa parinteasca; mai aproape sau mai departe de asteptarile pe care parintii  le aveau de la fiecare dintre ei...

Scriu despre un film deloc usor de digerat; incercand sa-l incadreaz intr-un gen, as fi tentata sa alatur genului dramatic(!) si cel al comediei negre, insa mi se pare fortat. E un film care e complet deschis, care arata realitati care-i dezbina si pe cei pe care nu-i puteai crede mai dezbinati de cat erau pana la acel moment. Un film care prezinta viata in cele mai tari culori ale ei, in cele mai grele momente ale ei, unde speranta de bine si de schimbare radicala nu-si are locul, desi ar vrea sa incolteasca - pentru un moment. Un film care contine brutalitate verbala si fizica, sarcasm, manipulare psihologica la cel mai inalt nivel, incest, rautate etc.
E un film extraordinar, cu o actrita principala mai mult decat perfecta! O Meryl Streep care se depaseste pe sine, care transmite disperarea, nestatornicia psihica si inteligenta ascutita a personajului ei la maxim. O Julia Roberts neobisnuit de brutala (pentru mine) si directa verbal! O pleiada de actori care intregesc cercul si care ajuta la redarea acestei povesti traita pe campiile aride din Osage County.

Rememorari

        Mi-aduc aminte cum, in primul an de facultate fiind, am avut o experienta  pseudo-amoroasa (sa o numim asa) cu un baiat pe care deja il stiam. A reaparut dintr-o data in viata mea si aparitia lui a fost abrupta: un telefon prin intermediul caruia am stabilit o intalnire, o vizita la mine acasa si un trandafir rosu in dar pentru mine...ok?!
Ne-am mai vazut de cateva ori, iar eu aveam impresia ca ne indreptam spre o relatie; ne intelegeam bine, imi placea, parea ca-i plac, eram pe aceiasi lungime de unda si radeam la aceleasi glume, insa...nu am ajuns niciodata la aparent, previzibila relatie. Detaliile care au impiedicat acea relatie nu conteaza; scriu despre asta pentru ca am realizat (acum, din nou) cat de rau mi-a parut ca nu am fost suficienta pentru el- suficienta in sensul de frumoasa sau iubibila (asta atunci), suficient de sfatoasa, ajutatoare ca si amica (atunci si acum si poate mereu). Intotdeauna il sfatuiam cu cea mai mare implicare si empatie de care eram in stare, insa niciodata nu am avut certitudinea ca ii e de ajuns sau poate, de folos. Lipsea mereu ceva din empaticul meu sfat pentru el. Insa, fara indoiala, il distra sarcasmul si (cica) umorul meu :) Imi aduc aminte de el acum, pentru ca  am o cunostinta foarte asemanatoare vechiului meu amic...

E ciudat cum timpul (si doar el), vindeca vechi si urate rani, nu demult considerate de neuitat, darmite de vindecat! E ciudat, dar si placut sa constati ca, o data cu trecerea mai-nainte amintitului timp, dobandesti si dramul acela de intelepciune care te face sa vezi in alta dimensiune, o intamplare a carei rememorare iti facea atat de mult rau cativa ani inainte; brusc, te-ai dezmeticit si nu te mai doare, nu mai ai regrete, nu mai ai de gasit solutii, nu mai regreti timpul pierdut gandindu-te ce-ai facut gresit. Totul devine transparent si simplu. Si e atat de reconfortant!

Don Jon (the movie)

Ma uit la "Don Jon", deci acesta e un live- blogging!

E ciudat mixul de sentimente si reactii pe care le genereaza in mine, ca spectator; la inceput il compatimesc si totodata imi vine sa-l iau la misto pe personajul principal masculin din cauza "custii" in care traieste si a oblonismului(!) de care sufera. Mai apoi il admir putin pentru ca isi da interesul (chiar daca pentru a atinge un scop frivol) sa aiba o relatie, sa schimbe ceva in viata-i insipida. Ulterior, in decursul relatiei, joaca de-a v-ati ascunselea cu iubita in ceea ce priveste "pasiunea" lui pentru porno, dar si felul in care ea il "determina" sa-si schimbe nivelul social, educational si profesional cu promisiuni sexuale, condimenteaza actiunea din punct de vedere al complexitatii filmului... 

Pastrarea aparentelor in fata prietenilor, a familiei lui si a actualei prietene si a oricui din jur e si ea una dintre preocuparile zilnice ale lui Jon, dar il oboseste si pe el, pana la urma. 

Mi-a placut foarte mult, in schimb, interventia personajului feminin secundar cu care el se implica sexual si afectiv; Julliane Moore e extraordinara in rolul ei de "ghid" al noului barbat in lumea reala si mai ales intr-ale relatiei cu o alta femeie, si fiind asta/astfel pentru el, ajuta la iesirea la suprafata a realului Jon, cel mult mai simplu si sincer, care deja arata altfel si se manifesta altfel din toate punctele de vedere. 

Avand in vedere ca e primul film regizat si scris de Joseph Gordon- Levitt, e prea tare! Pentru ca desi pare a avea un subiect frivol, despre relatiile sentimentale si valorile tinerilor din ziua de azi- asta la inceput, pana la urma se dovedeste a fi o lectie de viata despre ceea ce inseamna schimbarea -ce poate interveni neasteptat in viata oricui, oricat de sigur ar fi (acela/aceea) ca prezentul e cea mai buna varianta a lui/ei ca om!

Apropos de mixul de sentimente pe care l-am trait pe tot parcursul filmului, am incercat, pe rand: dezgust, dispret, uimire, compasiune, speranta, multumire, admiratie! Si ordinea a fost in mare, cea in care le-am scris; de aceea, nedorind sa detaliez prea mult pentru cei care cauta o parere generalissima despre acest film, va spun doar ca este un film diferit si fresh, desi la inceput nu promite asta! A, da: sfarsitul e complet neasteptat!!!

"We're ...fucking lost...together." - final line of Jon

Before Midnight (2013)

Ultima parte din trilogia inceputa cu "Before Sunrise" si continuata ulterior cu "Before Sunset" a aparut anul acesta si eu tocmai ce am vazut-o online- de aici titlul postului meu. Pot sa spun sus si tare si pe langa asta, extrem de sincer, ca sunt cele mai bune filme pe care le-am vazut pana acum si nu prea cred ca au sa fie detronate curand (mai ales la categoria trilogie)! Au o poveste care te prinde din prima, dialoguri inteligente, savuroase, parametri temporali respectati ad literam (si prin asta inteleg ca actorii au filmat a doua, respectiv a treia parte a povestii, respectand intrutotul scenariul- adica lasand sa treaca practic, zece ani intre prima si a doua parte a povestii,  nefiind ajutati de machiaj sa arate imbatranati- ci pur si simplu lasand timpul sa treaca peste ei si de-abia apoi continuand filmarile!) si absolut niciun interes pentru notorietatea si succesul box-office al filmului! De asta ii respect pe actori, pe regizor, pe producatori si pe toti cei care au ajutat la crearea unei capodopere!

V-as povesti cu drag cum am ajuns sa cunosc povestea ce a inceput in trenul Budapesta - Viena intre Jesse si Celine in 1994, insa ar fi o descriere poate prea lunga si detaliata si in mod sigur deloc la nivelul starii si sentimentelor pe care ti le induce vizionarea fiecarei parti din trilogie! In aceasta ordine de idei, va atasez si va indemn cu drag, sa urmariti un crampei din ceea ce este un film- cult:

-Before sunrise- (prima parte)

- Before Sunset- (partea a II a)

- Before Midnight - (ultima parte)

Va doresc vizionare placuta si va asigur ca nu va fi timp pierdut, dimpotriva!
Astept si pareri, comentarii etc...
Enjoy!

Fear is a choice!

Incep a scrie nedumerita si fara vreun anterior plan. Am multe de spus, dar imi vine greu sa organizez totul ca lumea in minte si pe "foaie", astfel incat am sa  fiu spontana si sper, inteleasa in intentia mea.
In ultima perioada s-au schimbat cateva lucruri importante in cotidianul meu; de obicei nu accept prea bine acest concept, al schimbarii. Dimpotriva, il resping si incerc sa mentin rutina, pentru ca ea implica mult mai putine surprize decat schimbarea totala a unui obicei sau aspect din viata personala. De data asta, mi-am mentinut calmul -surprinzator si pentru mine, si am asteptat sa vad ce v-a produce aceasta schimbare in viitorul apropiat. Pana la momentul scrierii acestui post, nu am un raspuns ferm, ci multe posibilitati si sanse care depind doar de mine sa le fructific!
Stiu ca multa lume se teme de schimbare si cred ca asta ne "ajuta" sa pierdem multe oportunitati. Eu- una, spun mereu ca aparentele inseala, insa la nivel de practica- desi am un trecut destul de bun referitor la ce a reprezentat schimbarea si efectele ei ulterioare in viata mea, ma impotmolesc mereu. Devin prea auto-protectiva si prea circumspecta de cele mai multe ori pe baza catorva banuieli, iar cand banuielile nu exista, am grija sa le creez. Pfff, urata treaba, nu?
Ceea ce imi da speranta si ma face sa revin la normal sunt cei dragi mie. De cele mai multe ori ei nici nu stiu ca trec printr-o perioada grea sau incerta, pentru ca (paradoxal si intr-o mica masura) imi dau seama ca exagerez eventualele efecte ale prezentei schimbari sau probleme ivite; asa ca, lasand viata sa-si urmeze cursul si fara a le spune temerile mele, am parte de sprijinul lor mai mult decat daca le-as descrie in detaliu ce ma macina. Astfel dobandesc macar iluzia ca totul e o exagerarea de-a mea si ca maine sau poimaine, totul va deveni normal sau reveni la normal- oricare dintre cele doua variante fiind acceptate la fel de bine.
Mai dobandesc ceva o data cu interventia unei schimbari in viata-mi de zi cu zi: rabdarea, pe care invat, de fiecare data, sa o am si sa o mentin pana la viitoare certitudini. Si sunt recunoascatoare cand mi se intampla asa.
Referitor la tot ceea ce am scris, imi vine in gand o replica din "After life"(2013) cu Will Smith, cand personajul sau incearca sa-si incurajeze fiul sa-si infranga frica: "Danger is real, but fear is a choice." Poate ca pare exagerat pentru post-ul meu, insa pe mine ma ajuta.

Two realistic movies

"Crash"(2005) and "Everybody's fine"(2009) are the latest movies i've seen; i can truly say that these were two of the most realistic films i have ever seen! I've been, successively, throughout the entire movie-lenght: shocked, scared, shooked, deeply moved and then relieved, watching the characters reproducing the most real and hurtful gestures that humans use to prove their point confronted with minorities, stressful or dramatic situations. I was indeed "transfered" into the middle of the movies, as i've watched them, and this i must applaud, because the skill , the capacity of  producing the realistic feeling and then succedding in "making it real" for the watcher, this only significates that the entire team behind the director of that specific film is just... brilliant!
Each one of this two movies above named, have a notorious cast which successfully realised to make the experience of watching them - surreal! 

"Crash" tells the story of some people living together and not quite, in the same society. Afro-americans, latinos, asians and caucasian americans, all try to fit or at least adapt to their society that includes another races that their own; some of them pretend to be cool with receiving orders from their afro-americans bosses, although is just a well done act. Some of them are daily fighting racism in their own suggested good way. Some of them give way to racism... ALL OF THEM are wrong, in a way or another!
The "climax" of this movie shows how  the differences that the characters fight, produce or ignore throughout the begginning of the film, are so insignificant when a life-threatning situation is about to change the life of two or more different people. Sometimes, the threat caused by racism and its definitions not only causes pain and regret; it also gives way to Revenge. And i think that revenge is one of the most powerful alliat that racism and another social "diseases" present in our Worldwide society can make use of in achiving their aims.

Sandra Bullock, Brandan Fraser, Matt Dillon, Terrence Howard, Don Cheadle, Thandie Newton, Ryan Phillippe, Ludacris make their best in this movie and i can only be grateful for their acting just knowing that their film affected the opinions of many of its watchers and maybe changed their wrong reviews about the myth of the superior race!



"Everybody's fine"

Robert De Niro, Drew Barrymore, Kate Beckinsale are the main characters in this drama and adventure movie (as called on www.imdb.com). De Niro's character is a widowed father of four that realizes that the one who kept him in touch with his kids was his late wife. Now that he is alone, he tries to keep the connection as good as his wife did.
All of his kids are  professionally achieved, but none of them have time to visit their father, so he decides to make them all a surprise visit. To each one of them. As time passes and he visits his boys, he realises that their professional accomplishments are not as great as they seemed on a phone chat, from miles away. Also, their personal lifes are not as calm and good as described- also on the phone. After visiting all four, the father realises what the truth is, concerning his kids and maybe, how he remained not involved in their lives throughout the passing of the years.
The loss of his son, the one of whom he was most proud of, devastades him, but also helps him realise how grateful he is for his family, the way it is- truly!
A great lesson of life given by a great actor! De Niro leaves us speachless and at the same time, with so many to say to our own, in order to prevent the bad from happening...