Micile bucurii de "alaltaieri"(asta ca sa nu zic ieri) erau fascinante: trenuletul din parc pentru copii si povestile cu bau-bau si nu numai cu el; Craciunul si cadourile; bomboanele, prajiturile si tot ce era dulce; timpul liber (berechet!) si lipsa oricarei LOGICI si / sau preocupari pentru ziua de ieri, azi, respectiv maine! Nu vreau sa deplang vremurile apuse intr-un mod patetic; insa simt nevoia sa le retraiesc macar la nivelul re-amintirii (inca o data..., si inca o data... si tot asa) :)
Era bine sa fii copil si e bine sa fii si adult! Azi pot sa realizez ce bine-mi era atunci si cum eu nu puteam sa-mi dau seama- deh, asta e mersul lucrurilor; atunci realizam ce aiurea era de adultii aia ( a se intelege oamenii mari ), toata ziua aleargau dupa bani :)) ce or fii vrand sa aiba atatia (?!), nu stiam. Azi stiu si cum era atunci si cum e sa fii astazi, cum e sa FIU adult, cica.
Ce stare prefer din cele doua?! Sincer?! Pe cea de copil, evident. Dar nu pot sa nu fiu recunoscatoare pentru ce mi-a adus si stadiul de adolescent si ulterior, statutul de adult. Apare dragostea, pasiunea, fluturii in stomac + celelalte nume pe care il poarta IUBIREA. Apare interesul pentru unul dintre domeniile cu care ai luat contact prin intermediul scolii, a familiei sau cunoscutilor. Se realizeaza prietenii efemere sau durabile care iti dau experienta legaturilor dintre doi sau mai multi oameni cu interese comune cu ale tale. Vin responsabilitati de genul golirii cosului de gunoi- la inceput, apoi unele de genul pastrarii linistii in camera de studiu din caminul campusului universitar in care inveti; deja apar si nevoile economice, normal, dar parintii ne sustin :) Dupa un timp nu mai vrei sa o faca si incerci sa tii tu socotelile si sa faci corect lista de cumparaturi. Praful de pe mobila nu trebuie sa ajunga vizibil, iar aragazul trebuie sa iti fie un prieten suficient de bun, asta daca nu esti fan fast food sau daca, in cel mai bun caz, nu ai ajuns sa fii client fidel si VIP pentru toate restaurantele bune din orasul in care locuiesti. Si asa, incet- incet, pe nesimtite, te trezesti om mare, si cu griji si responsabilitati.
He-hee! Oricat am mai vrea, nu mai merge sa punem nisip intr-un castronel si sa punem apa peste, deoarece nu iese ceva yammy; iar hartiile desenate cu semnul dolarului nu ne ajuta mai mult decat la intetirea vreunui foc pentru vreo cateva secunde.
Imi aduc aminte de perioada in care mergeam la gradinita; petreceam 5 zile din saptamana la bunicii din partea mamei si mergeam acasa la ai mei doar in weekend. Seara, dupa ce afara se intuneca si eram toti trei in casa, bunica ma punea sa fac adunari pe socotitoarea cu bilute de lemn colorate diferit- pfu! Apoi se prajeau castane sau se spuneau povesti din tineretele bunicilor mei :) Deseori bunicul meu ma lua in brate si dansam muzica populara amandoi sau o luam si pe bunica alaturi si uite asa se facea hora! (sunt trei ani ani de cand instructorul meu intr-ale dantzului nu mai e cu mine fizic, dar la un moment dat v-om dansa iar impreuna).
Era asa de bine atunci, in inocenta si e asa de bine acum, in constienta :P
Totul e bine atata vreme cat se termina cu bine! - asa se zice. Pana una - alta, sunt adult si mai am pana la baston si proteza- SPER!
Keep in touch ;)
